caci ei nu mor pe drumul cautarii.
De cand ai plecat am incetat sa mai numar zilele...
de cand ai plecat ochii mei iti recompun chipul...
Nu a ramas nimic, ...doar speranta ca te vei intoarce
si ne vom tine atat de strans de maini,
incat sa nu poate curge printre degetele noastre dragostea...
Eu redeschid dosare din trecut,
Ca am trecut pe cumpene si stiu
Cât de absurd e pasul absolut.
De câte ori am fost interogat,
Alte-ntrebari absurde mi s-au pus,
Si m-am vazut deodata condamnat,
Spunându-se ca-s, în sfârsit, supus...
Ferestrele sperantei le deschid,
Al clipei har îl regasesc subit,
Sentinte fara sens m-au pus la zid,
Doar cei tâmpiti cu piatra au lovit.
Dar a venit si timpul sa vorbesc,
Pe fata un verdict real sa pun,
Pe cei fatarnici sa îi prevestesc
Ca eu si din cenusa ma adun.
Ceea ce-a fost începe a se sti,
Apare ca un tir încrucisat,
Spre creste pot acum, din nou, privi,
Si pot schimba tot ce s-a întâmplat
Rupând întregul, simplu si banal,
Valuri betive creierul supun,
Si maturat ma vor de primul val,
Dar eu, la valul lor, ma stiu imun.
Caci pietrele ramân când valul trece,
Iar ei sunt beti de-atâta apa rece.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu