cât toamna traieste salbatic în noi,
si pune sa ninga de mâine prin mine
doar fulgii ce cad mereu câte doi.
Saruta-mi obrajii cu umbrele riduri
sa simt tresarirea în buzele calde,
icoane prin suflet cu ramele ziduri
în trupul ce viata placerile-si arde.
Pe umeri-ti albi privirea sa-mi las
sfios ca o toamna trecând pe alei,
dând serilor blânde al inimii glas
în care se-ascunde parfumul de tei.
Sa fim doi nebuni lasati pe pamânt
cu mâinile flacari si pasii cuminti,
si-n iarna ce vine în vechi legamânt
sa plângem, iubito, cu ochii de sfinti.
