Se tot duce, nesmintit,către cerul nesfârşit.
Fără vorbă, fără şoaptă,către toamna ce-o aşteaptă,
Tremurând de nerăbdare - să bântuie prin frunzare
Cu vânt rece şuierând si toţi pomii îngrozind...
Pomii toţi şi florile – dând cu ceaţă zorile.
Pleacă vara pe furiş,lăsând jalea, prin frunziş,
În amurg să se strecoare – când de rug e larga zare.
Vară, câmpurile-s arse – und’ ţi-s zilele frumoase?
Unde-i iarba de smarald,ce-mi ţinea, în zori, de cald?
Unde-ţi sunt păsările,unde mi-s iubirile?...
Trecătoare, eşti, ca ele – nu ca dorurile mele
Care, într-adins, mă dor – zbuciumându-mă de zor...
Şi m-or zbuciuma cu sârg – pân’ o da moartea în pârg.
Vară – anotimp de floare,iar eşti gata de plecare...
Ia-mă în al tău alai – ce se-ndeaptă către Rai;
Ia-mă ca pe-o simplă boare,in caleaşca ta de soare...
Să nu văd cum frunzele ruginesc cărările.
Să nu văd brume căzând si nici pâcle mohorând
Zorile, înserările si toate visările...
